• Ce înseamnă risc?
  • Spuneţi-ne mai multe despre acceptarea riscurilor, din perspectiva ştiinţifică şi cea socială.
  • Cum se aplică principiul precauţiei în cadrul legislaţiei Uniunii Europene?
  • Ce ne puteţi spune despre culturile transgenice prin raport cu problema biodiversităţii şi a protecţiei mediului?
  • Ce ne puteţi spune despre „superbălării”?
  • Dar alergiile şi orice alte probleme de sănătate?
  • Ce ne puteţi spune despre rezistenţa la antibiotice?

Ce înseamnă risc?

Răspunsul la această întrebare poate părea simplu, însă cercetătorii şi agenţiile de reglementare depun eforturi mari pentru a clarifica şi a pune în practică acest concept, prin intermediul entităţilor specializate în acest domeniu, precum Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor (EFSA). „Riscul” este definit ca depinzând de probabilitatea apariţiei unui efect advers şi de gravitatea acestuia. Punctul de plecare în evaluarea unui risc este stabilirea gradului de hazard pe care îl prezintă un anumit lucru (de natură fizică, chimică sau biologică). Hazardul reprezintă capacitatea acestui factor de a avea un efect dăunător, măsurat în condiţii controlate, de laborator. Pe de altă parte, totuşi, riscul de producere a unui efect dăunător depinde de măsura în care există o expunere efectivă la hazardul respectiv.

De exemplu, orice substanţă chimică – naturală sau sintetică – poate implica un hazard, atunci când este utilizată într-o cantitate suficient de mare. Vitamina D are un nivel destul de mare de toxicitate, însă este esenţială în regimul nostru alimentar în doze mici şi, prin urmare, nu prezintă nici un risc. Sarea este, de asemenea, esenţială pentru viaţă, însă la un nivel foarte mare, poate determina creşterea tensiunii arteriale la unele persoane, iar câteva linguri de sare pot fi fatale unui copil.

În cazul culturilor MG, evaluările ştiinţifice extrem de detaliate garantează faptul că orice cultură autorizată este la fel de sigură pentru consum ca şi echivalentul ei convenţional.

Riscurile asupra mediului sunt mai greu de determinat, nu în ultimul rând din cauză că ştim foarte puţine lucruri despre o serie întreagă de impacturi pe care le pot avea sistemele de gestionare a culturilor, fie ele convenţionale sau ecologice. În practică, riscurile cultivării generaţiei actuale de plante rezistente la ierbicide şi dăunători constau în apariţia unor buruieni şi dăunători care capătă rezistenţă la ierbicidul utilizat sau la pesticidul exprimat genetic în plante. Aceste riscuri sunt prezente indiferent de tipul substanţei de combatere a dăunătorului şi sunt menţinute la minimum prin gestionarea şi rotaţia corespunzătoare a culturilor.

Există, cu toate acestea, întrebări care s-au ridicat, de exemplu, referitor la impactul cultivării porumbului Bt asupra populaţiilor de fluturi-monarh. Experimentele de laborator au arătat că polenul provenit din porumbul transgenic Bt ar putea afecta larvele de fluture-monarh dacă aceştia nu ar avea nici o altă sursă de hrană. Însă în realitate, acest hazard s-a tradus printr-un risc minim, după cum s-a evidenţiat foarte clar în momentul în care cercetătorii au studiat comportamentul de hrănire al larvelor-monarh, în natură. Populaţiile de fluturi-monarh din S.U.A. au fluctuat în funcţie de condiţiile meteorologice din Mexic, unde îşi petrec iarna, iar suprafeţele din ce în ce mai mari de porumb Bt nu au avut nici o influenţă asupra acestei specii.

Spuneţi-ne mai multe despre acceptarea riscurilor, din perspectiva ştiinţifică şi cea socială.

Evaluarea ştiinţifică a riscurilor s-ar putea să nu corespundă cu percepţia de la nivel individual. Deplasarea cu maşina, de exemplu, prezintă un risc mult mai mare de deces decât deplasările cu trenul sau avionul, însă există persoane care sunt mult mai îngrijorate de călătoriile cu avionul. Iar accidentele de tren care se întâmplă din când în când sunt investigate foarte amănunţit şi conduc adesea la apeluri pentru realizarea unor investiţii mai mari în siguranţa acestui mijloc de transport.

De asemenea, în general, oamenii sunt mai preocupaţi de riscurile involuntare – de exemplu, expunerea la factori de poluare a mediului – decât de riscurile pe care ei singuri decid să şi le asume (mersul la schi, de exemplu). Sunt, totodată, deosebit de sensibili când este vorba de riscurile legate de alimente. Asta poate însemna că oamenii pot cere un nivel de risc zero, ceea ce este ştiinţific imposibil. Cuantificarea unui anume risc este destul de uşor de realizat, însă faptul că nu reuşeşti să depistezi nici un risc (sau hazard) nu înseamnă că nu există nici unul.

Un principiu ştiinţific de bază este acela că este imposibil să demonstrezi o negaţie – acesta fiind motivul pentru care oamenii de ştiinţă nu vor afirma niciodată că un anumit lucru nu prezintă nici un risc. În cazul culturilor MG, cercetătorii studiază hibrizi noi într-o manieră foarte detaliată, făcând comparaţii cu hibrizii convenţionali înrudiţi cu aceştia, însă rezultatul este întotdeauna o declaraţie în sensul că o anume cultură prezintă acelaşi nivel de siguranţă ca şi echivalentul ei convenţional. Din păcate, pentru consumatorul obişnuit, acest lucru nu este întotdeauna suficient pentru a fi „liniştit”.

Situaţia riscurilor legate de mediu are şi un grad de complexitate mai mare, deşi primul lucru la care se gândesc consumatorii atunci când decid să cumpere ceva nu este impactul asupra mediului. Două culturi – cu şi fără o anume caracteristică transgenică – pot fi cultivate una lângă alta în condiţii controlate, putându-se colecta o serie întreagă de date în acest sens. Impactul asupra insectelor, asupra altor specii tipice suprafeţelor agricole, producţiei medii, utilizării de energie şi sănătăţii solului poate fi măsurat, însă adesea, situaţia nu este „alb-negru”; altfel spus, nu toţi indicatorii vor duce în aceeaşi direcţie. Iar ceea ce se trece cu vederea de multe ori este faptul că însăşi cultura respectivă şi momentul însămânţării ei vor avea, în general, un efect mult mai mare asupra acestor indicatori decât chiar şi un hibrid cu mai multe caracteristici MG.

Cum se aplică principiul precauţiei în cadrul legislaţiei Uniunii Europene?

Baza pe care este aplicat principiul precauţiei în cadrul legislaţiei Uniunii Europene a fost descrisă într-un comunicat adoptat de Comisia Europeană în 2000. Cităm: „Deşi principiul precauţiei nu este menţionat în mod explicit în Tratat, cu excepţia domeniului protecţiei mediului, paleta lui de acoperire este mult mai largă şi acoperă şi acele situaţii specifice în care dovezile ştiinţifice sunt insuficiente, neconcludente sau nesigure, precum şi cazurile în care există indicii, în urma unor evaluări ştiinţifice obiective preliminare, că există motive întemeiate pentru a considera că efectele cu potenţial periculos asupra mediului şi sănătăţii umane, animale sau vegetale pot fi în discordanţă cu nivelul de protecţie ales.”

Revizuirea substanţială a cadrului legislativ referitor la organismele transgenice, care a avut loc în 2003, poate fi privită ca o primă – şi ambiţioasă – exprimare a acestui principiu în cadrul legislaţiei Uniunii Europene. El permite adoptarea unor măsuri preventive şi economicoase, în scopul evitării apariţiei unor posibile riscuri atunci când sănătatea sau mediul sunt ameninţate în mod grav sau ireversibil. Această abordare este una perfect întemeiată, însă, în practică, ea prezintă două probleme semnificative. Prima constă în faptul că principiul nu ia în considerare decât riscurile (care pot fi mai degrabă potenţiale, decât reale), acestea nefiind contrabalansate de avantaje – fapt care nu oferă o bază bună pentru luarea deciziilor. A doua problemă este că interpretarea şi utilizarea acestui principiu sunt flexibile, iar aplicarea acestuia poate fi direcţionată către blocarea inovaţiei mai degrabă decât către scopul iniţial – de încurajare a inovaţiilor în paralel cu minimizarea riscurilor.

Principiile de bază ale cadrului legislativ al Uniunii Europene în privinţa aprobării culturilor transgenice sunt următoarele:

1. Evaluarea riscurilor se face pentru fiecare caz în parte, pas cu pas, precum şi pe baza utilizării avută în vedere în fiecare situaţie; ea este realizată de comisii de oameni de ştiinţă independenţi, în numele Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentelor (EFSA). Fiecare solicitare în parte se referă la un „eveniment” unic de modificare genetică (care înseamnă incorporarea unei anumite tulpini de material genetic într-un anume loc din genomul plantei) şi este evaluată din punctul de vedere al structurii genetice, modelului de expresie al proteinelor şi altor componente, interacţiunii dintre caracteristica/caracteristicile noi şi un anumit mediu, precum şi al utilizărilor avute în vedere (alimentaţie umană sau animală, cultivare, procesare etc). Abordarea pas cu pas înseamnă faptul că organismele transgenice nu sunt comercializate decât după ce au fost evaluate atent, într-un mediu izolat şi apoi au fost cultivate în loturi experimentale.

2. După ce EFSA îşi încheie evaluarea din perspectiva protecţiei mediului şi a siguranţei alimentare pentru om şi animale, formulează o recomandare, care, dacă este pozitivă, formează baza unui proiect de decizie pentru aprobare, elaborat de Comisia Europeană. Decizia este apoi supusă votului, în cadrul unui comitet permanent format din reprezentanţi ai statelor-membre. Dacă acest comitet nu ajunge la un consens în privinţa deciziei, ea este analizată mai departe de Consiliul European. În practică, această etapă a devenit în totalitate una politică, dat fiind faptul că un număr de state-membre votează de obicei împotriva autorizării hibridului, chiar dacă EFSA emite o recomandare pozitivă. Dacă nu se ajunge la o decizie nici în cadrul Consiliului printr-o procedură de vot cu majoritate calificată, aceasta se întoarce la Comisie, prelungindu-se astfel şi mai mult întregul proces.

3. Monitorizarea, trasabilitatea şi etichetarea de după lansare: ca prevedere generală a principiului de precauţie, înainte de emiterea consimţământului de comercializare trebuie aprobate nişte programe de monitorizare, iar trasabilitatea produsului de pe piaţă este asigurată prin etichetare şi prin înregistrări administrative efectuate pe tot lanţul alimentar. Autorizaţiile de comercializare sunt acordate la început pentru o perioadă maximă de 10 ani. După această perioadă, evenimentul trebuie să treacă din nou prin procesul de autorizare.

4. Informarea publicului: pe parcursul procesului de aprobare, publicul este informat prin intermediul unor sinteze ale dosarelor tehnice depuse de către solicitanţi, prin publicaţii de opinie publicate de EFSA şi prin siturile internet ale autorităţilor naţionale şi ale Joint Research Centre1 (JRC) din cadrul Comisiei Europene.

5. Principiul subsidiarităţii: deşi, în general, există reguli comune pentru asigurarea unei pieţe europene unice, pentru unele aspecte, responsabilitatea poate fi retransferată statelor-membre. Aşa stau lucrurile în cazul coexistenţei dintre culturile convenţionale, ecologice şi MG. Având în vedere diversitatea practicilor de cultură şi de amenajare funciară de pe teritoriul Europei, legislatorii cu considerat că statele-membre sunt mai bine plasate pentru a stabili măsurile corespunzătoare şi eficiente în vederea asigurării coexistenţei; astfel, Comisia nu face decât să prevadă nişte linii directoare în cadrul unei Recomandări (2003/556/EC).

6. Respectarea regulilor internaţionale de comerţ: legislaţia Uniunii Europene este aliniată cerinţelor de comerţ internaţional ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului2 (fiind clară, transparentă şi nediscriminatorie) şi regulilor de schimburi comerciale transfrontaliere prevăzute în cadrul Protocolului Naţiunilor Unite de la Cartagena privitor la Biosecuritate. Cu toate acestea, caracterul politic al procesului practic de autorizare a dus la dispute la nivelul O.M.C., din cauza constatării unor probleme care ar putea afecta buna desfăşurare a comerţului.

Ce ne puteţi spune despre culturile transgenice prin raport cu problema biodiversităţii şi a protecţiei mediului?

Impactul asupra mediului, rezultat în urma desfăşurării tuturor tipurilor de agricultură, este masiv, dacă sunt aduse în cultură suprafeţe noi. Habitatele sunt distruse şi sunt create nişe ecologice noi, care le permit speciilor de păsări, insecte, mamifere şi buruieni, tipice habitatului agrar, să se instaleze pe aceste terenuri. Schimbările de gestionare a terenului – îndeosebi tipul culturii şi momentul însămânţării acesteia – contează foarte mult pentru structura biodiversităţii de la un an la altul. Modificarea metodelor de gestionare a culturii, inclusiv, de pildă, utilizarea hibrizilor transgenici rezistenţi la ierbicide şi la dăunători, pot, la rândul lor, influenţa biodiversitatea.

În cazul culturilor MG, este efectuată o evaluare a riscurilor de mediu (ERA), prin care se face o comparaţie dintre impactul caracteristicilor introduse asupra unei serii de indicatori de mediu şi un hibrid de control, nemodificat genetic. Rezultatele obţinute în urma unor astfel de evaluări nu pot fi niciodată în „alb şi negru”, dat fiind numărul mare de factori care ar putea fi afectaţi. De asemenea, a stabili că o anume influenţă este „bună” sau „rea” este, de multe ori, o chestiune de apreciere în fiecare situaţie dată. Pe lângă toate aceste lucruri, s-a făcut foarte puţin pentru a evalua în detaliu impactul asupra mediului în urma desfăşurării activităţilor din agricultura convenţională.

Un raport cu autoritate ştiinţifică, realizat de Swiss Expert Committee for Biosafety3 (http://www.agroscope.admin.ch/data/publikationen/ART_SR_01_E.pdf ) trece în revistă numai literatura ştiinţifică recenzată în sistem colegial şi rapoarte realizate de organizaţii internaţionale, după zece ani de cultivare a plantelor transgenice în toată lumea. Conform opiniei acestei comisii, „datele disponibile până la ora actuală nu oferă nici o dovadă ştiinţifică a faptului că prin cultivarea în scopuri comerciale a plantelor MG se ajunge la efecte dăunătoare asupra mediului înconjurător”.

Unul dintre cele mai mari experimente controlate, realizat în scopul determinării impactului asupra mediului a organismelor transgenice, a fost un program de trei ani, de evaluare la nivel de fermă, desfăşurat în Marea Britanie, prin care s-au urmărit populaţiile de organisme nevizate pe durata cultivării unor hibrizi de rapiţă, sfeclă de zahăr şi porumb rezistenţi la ierbicide (http://www.defra.gov.uk/environment/quality/gm/crops/documents/gmcoexist-condoc.pdf). În cazul rapiţei şi a sfeclei de zahăr s-a constatat o oarecare diminuare a biodiversităţii, însă la porumb, s-a observat o creştere a acesteia. Având în vedere faptul că diminuarea biodiversităţii era legată de eficienţa combaterii buruienilor, constatările nu au fost, de fapt, foarte surprinzătoare. Pe lângă aceasta, s-ar fi putut alege un alt sistem de gestiune, cum ar fi aratul redus, care duce la disponibilizarea unei cantităţi mai mari de resturi de cultură şi care furnizează mai multă hrană insectelor şi prădătorilor acestora – impactul asupra biodiversităţii fiind, aşadar, unul pozitiv.

Realitatea este că nivelul şi paleta biodiversităţii specifice mediului agricol sunt influenţate de o gamă largă de factori. În cazul culturilor MG, trebuie efectuată o evaluare ERA, folosind o combinaţie de tehnici tipice de gestionare a culturii, pentru a evalua impactul asupra speciilor nevizate, capacitatea de polenizare încrucişată cu speciile înrudite etc. Pe baza acesteia, sunt apoi acordate autorizaţiile, care, la rândul lor, pot conţine recomandări precise vizând minimizarea riscurilor de apariţie a unor efecte negative. După acordarea autorizaţiei, se stabilesc nişte programe de monitorizare, pentru a asigura respectarea prevederilor şi depistarea oricăror efecte neprevăzute.

Ce ne puteţi spune despre „superbălării”?

Bălăriile sunt, practic, plante care cresc în locul nepotrivit. Majoritatea sunt plante sălbatice, care au un caracter competitiv puternic şi sunt foarte rezistente la stres, ceea ce înseamnă că prosperă în câmpuri cultivate şi pot reduce grav producţiile medii dacă nu sunt ţinute sub control în mod adecvat. Buruienile pot fi prăşite mecanic – prin aratul anterior însămânţării culturii sau prin prăşitul cu sapa între rândurile culturii aflate în vegetaţie – sau cu ajutorul ierbicidelor. Unele ierbicide au un caracter selectiv, putând fi folosite cu atenţie şi în câmpurile în plină vegetaţie; pe de altă parte, ierbicidele mult mai eficace, cu spectru larg, pot duce la distrugerea culturii, odată cu cea a buruienilor.

Culturile MG, rezistente la ierbicidele cu spectru larg ca glifosatul şi glufosinatul au devenit foarte populare, pentru că le permit agricultorilor să combată buruienile aplicând, din când în când, aceste substanţe, în orice moment al perioadei de vegetaţie a culturii. Acest fapt uşurează foarte mult îngrijirea culturii, reducând nivelul global de tratamente şi impactul asupra mediului, dat fiind faptul că aceste ierbicide au foarte puţin efect asupra insectelor sau altor specii specifice terenurilor agricole. Ele pot fi folosite şi ca element esenţial în sistemele de tip „no-till” (fără arat) sau care implică un arat minim, în care seminţele sunt însămânţate direct în soluri nearate, populate cu buruieni, contribuind astfel la reducerea eroziunii solului şi la menţinerea unui nivel ridicat de materie organică.

Cu toate acestea, o serie de specii de buruieni posedă o rezistenţă naturală faţă de o anumită gamă de ierbicide, iar această rezistenţă se poate dobândi în cazul aplicării aceluiaşi ierbicid pentru o perioadă îndelungată. În acest caz, combaterea buruienilor poate deveni foarte dificilă; însă problema nu este nouă. Din cauza popularităţii enorme a culturilor rezistente la glifosat, în Statele Unite s-au înregistrat unele cazuri de apariţie a rezistenţei. Consolidarea rezistenţei dobândite poate fi încetinită cu ajutorul unor programe adecvate de gestionare a culturilor, cum ar fi cele prezentate în lucrarea Glyphosate White Paper, publicată de Universitatea din Wisconsin (Madison, WI, S.U.A.), la: http://www.youtube.com/watch?v=Z-Jz2hceuf8. Având în vedere faptul că Uniunea Europeană nu a adoptat încă plantele transgenice rezistente la ierbicide la scară largă, i-ar fi util acesteia să se inspire din experienţa americană pentru a asigura eficacitatea pe termen lung a acestei tehnologii pe propriile suprafeţe agricole.

Teoretic, speciile de buruieni îşi pot dezvolta rezistenţe multiple pe măsură ce sunt expuse câtorva ierbicide cu spectru larg timp de mai mulţi ani, iar termenul „superburuieni” a fost inventat tocmai pentru a descrie această situaţie. De fapt, multe specii comune de buruieni erau deja rezistente faţă de o gamă largă de ierbicide încă dinaintea introducerii culturilor MG. Există, totodată, îngrijorări legate de faptul că genele care conferă rezistenţa la ierbicide ar putea fi transferate populaţiilor de buruieni, prin polenizare încrucişată. Cu toate acestea, în multe cazuri, culturile nu se pot hibrida cu populaţiile de buruieni, pentru că nu au un corespondent înrudit cu care să aibă compatibilitate sexuală, în cadrul acestor specii. Totuşi, dacă polenizarea încrucişată ar avea loc, aceasta nu le-ar asigura buruienilor nici un avantaj competitiv în afara câmpului, pentru că acolo nu ar fi tratate cu ierbicide. În practică, pericolul „super-buruienilor” este o iluzie.

Dar alergiile şi orice alte probleme de sănătate?

După mai mult de un deceniu de utilizare în consum şi în furajare a plantelor MG, nu s-a înregistrat nici un efect dăunător credibil asupra sănătăţii umane sau animale, în ciuda unui număr de afirmaţii făcute în acest sens. Evaluarea de risc care are loc înainte de comercializare merge cu mult dincolo de toate procedurile existente care sunt aplicate în cazul alimentelor convenţionale, făcând din alimentele MG, efectiv, cel mai analizat aliment pe care l-a consumat omenirea vreodată. În cadrul acestei proceduri de evaluare a riscului, sunt examinate atât efectele directe ale proteinelor şi materialelor ADN nou-introduse, cât şi efectele indirecte determinate de schimbările compoziţionale (intenţionate sau nu), pentru fiecare eveniment MG nou, în parte.

Efectele directe includ toxicitatea şi alergenicitatea. În acest sens, se foloseşte o serie de abordări statistice şi experimentale, conforme cu normele şi liniile directoare internaţionale, descrise în „Ghidul Comisiei OMG de evaluare a riscurilor plantelor transgenice şi alimentelor şi furajelor derivate din acestea” (http://www.efsa.europa.eu/EFSA/efsa_locale-1178620753812_1211902600026.htm). Acestea cuprind analize exhaustive ale proteinelor nou-introduse şi comparaţii cu toxinele şi alergenii cunoscuţi, teste in vitro, precum reactivitatea proteinelor în medii serice recoltate de la pacienţi alergici şi teste de alimentare a rozătoarelor cu compuşi izolaţi sau material de plantă întreagă. Până acum, în mai multe cazuri, procedurile de test au depistat o alergenicitate probabilă în stadiu incipient, iar acest lucru a dus la sistarea obţinerii plantelor de cultură respective.

Pe lângă această evaluare sistematică, efectuată înainte de acordarea autorizaţiei de comercializare, este stabilită şi o activitate de monitorizare post-comercializare, prin măsuri adecvate, de trasabilitate şi etichetare, ale căror reguli sunt mai stricte în Uniunea Europeană decât în orice alte regiuni din lume. Prin acest procedeu se asigură depistarea oricăror probleme care ar putea apărea în urma interacţiunii cu constituţia genetică individuală a unor consumatori.

Sunt create şi culturi MG care pot aduce nişte beneficii clare pentru sănătate. Exemplele includ culturile cu un nivel ridicat de nutrienţi benefici precum acizii graşi sau antioxidanţii de tip Omega-3; alte culturi includ alimente de bază precum orezul, grâul şi soia cu niveluri reduse de alergeni.

Ce ne puteţi spune despre rezistenţa la antibiotice?

Atunci când celulele plantelor sunt supuse modificării genetice în laborator, „bucăţi” suplimentare de material genetic sunt combinate cu genele de interes primar, pentru ca plantele la care s-a reuşit transformarea să fie mai uşor detectate. Aceste bucăţi suplimentare de ADN se numesc markeri selectabili, care pot, de exemplu, colora celulele plantei într-un anumit fel, sau le pot face să se dezvolte în prezenţa unor molecule care în mod normal le-ar inhiba creşterea. Aceste gene sunt folosite în etapele timpurii de selectare, rămânând în generaţiile ulterioare ale plantei – în care nu mai au nici o funcţie. La începutul biotehnologiei agricole, genele-marker pentru rezistenţa la antibiotice (ARM) erau folosite adesea ca mijloc de selecţie. A fost preferată în mod deosebit o anume genă – gena nptll, care conferă rezistenţă la kanamicină – pentru că acest grup de antibiotice este foarte puţin utilizat în medicină. Din acest motiv şi pentru că acest tip de gene ARM sunt deja comune printre populaţiile bacteriene, culturile agricole de acest fel au fost considerate ca neprezentând nici un risc crescut de rezistenţă la antibiotice şi au fost autorizate pentru utilizare în consumul uman şi furajer. Există culturi purtătoare ale acestei gene, care sunt cultivate şi la ora actuală şi pentru care nu s-a ridicat niciodată vreo problemă credibilă privitoare la posibilitatea lor de a determina o rezistenţă bacteriană crescută la antibiotice.

Aceleaşi argumente se aplică, în principiu, pentru orice tip de genă ARM. Ar fi o nebunie să se folosească o genă care ar putea creşte rezistenţa bacteriilor la antibioticele de uz larg. Cele mai mari probleme din acest domeniu sunt, indiscutabil, utilizarea excesivă a antibioticelor, nerespectarea tratamentelor de către pacienţi şi utilizarea (acum în retragere) unor niveluri scăzute de antibiotice în raţiile furajere ale animalelor, cu rol de promotori de creştere.

1 Centrul de Cercetare în Comun

2WTO – World Trade Organisation

3 Comisia de Specialişti în Domeniul Biosecurităţii, din Elveţia

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *