• Asigurarea unei cantităţi suficiente de alimente, pentru toată lumea
  • Hrană sănătoasă
  • Conservarea resurselor de apă
  • Reducerea eroziunii solului
  • Protejarea biodiversităţii
  • Materialele biologice provenite din produsele agricole
  • Obţinerea produselor farmaceutice şi a vaccinurilor
  • Combustibili biologici derivaţi din produsele agricole
  • Diminuarea creşterii procentului de CO2 din atmosferă şi încălzirii globale

CUM ABORDEAZĂ BIOTEHNOLOGIA PROBLEMELE ACTUALE LEGATE DE OAMENI ŞI DE MEDIU?

Deşi biotehnologia singură nu are capacitatea de a rezolva problemele majore ale noului mileniu, ea este, totuşi, un instrument puternic care oferă soluţii inovatoare pentru o gamă largă de probleme umane şi de mediu. Astfel, folosirea biotehnologiei în agricultură poate ajuta în mai multe moduri:

Asigurarea unei cantităţi suficiente de alimente, pentru toată lumea

În momentul de faţă, peste 1 miliard de persoane se află într-o stare de subnutriţie cronică, iar populaţia lumii este aşteptată să crească cu încă 2,3 miliarde până la jumătatea acestui secol. Unul dintre obiectivele de dezvoltare ale mileniului constă în angajamentul celor 189 de ţări-membre din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite de a reduce foametea la jumătate în perioada 1990-2015. Pentru a atinge acest obiectiv, este nevoie de o creştere substanţială (de 70-100%) a producţiei mondiale de seminţe de consum. Iar pentru a creşte producţiile medii şi a extinde suprafeţele cultivabile conform necesităţilor, este esenţială creşterea capacităţii de rezistenţă a plantelor faţă de factorii de stres din mediul înconjurător – inclusiv patogenii, seceta şi gradul ridicat de salinitate.

În generaţia actuală de aplicaţii biotehnologice agricole aflate pe masa de lucru, anumiţi dăunători pot fi ţinuţi sub control foarte eficient, prin expresia proteinelor Bt din structura genetică a plantelor respective; pe de altă parte, în urma unei utilizări de peste zece ani a acestor plante s-a observat faptul că s-au obţinut creşteri substanţiale ale producţiilor medii la porumb şi bumbac. Rezistenţa la stresul abiotic precum seceta şi nivelul de salinitate este controlată de o reţea mai complexă de gene, însă au fost obţinute deja rezultate promiţătoare pe plante-model, aceste caracteristici fiind în prezent reproduse în culturi agroalimentare importante ca porumbul, grâul şi orezul, în condiţii de cultivare în câmp. În cazul porumbului rezistent la secetă, primele exemple de acest fel sunt în curs de evaluare de către autorităţile de reglementare din Statele Unite. Pe lângă rezistenţa la stresul termic, modificarea genetică se dovedeşte a fi un demers reuşit şi în privinţa amplificării proceselor celulare de bază, în scopul îmbunătăţirii producţiei de biomasă şi arhitecturii plantei, aspecte considerate în trecut nişte deziderate dificile. Există indicii din ce în ce mai multe referitoare la faptul că modificările operate la nivelul unei singure gene pot conduce la o fixare şi o partiţionare crescute a carbonului, în produse vegetale recoltabile.

Dacă dorim să obţinem recolte mai mari în mod consecvent pentru a hrăni o populaţie mondială din ce în ce mai mare, plantele trebuie să aibă atât un potenţial crescut al producţiei medii, cât şi o capacitate de protecţie împotriva dăunătorilor, bolilor şi factorilor de mediu, într-o măsură suficientă pentru ca producţiile medii să poată fi realizate în practică. Deja, biotehnologia agricolă are un aport semnificativ în aceste domenii, iar potenţialul de obţinere a altor şi altor îmbunătăţiri este cu mult mai mare faţă de ceea ce ar putea oferi tehnologiile cu profil convenţional mai pronunţat.

Hrană sănătoasă

Pe lângă calorii, alimentele trebuie să furnizeze şi micronutrienţii esenţiali, precum vitaminele şi mineralele, să asigure un echilibru corespunzător între ponderile de hidraţi de carbon, proteine şi lipide şi, ideal, să nu conţină alergeni sau alţi compuşi antinutritivi. Biotehnologia agricolă poate avea un aport în toate aceste domenii.

Un regim alimentar sănătos înseamnă:

  1. asigurarea tuturor substanţelor nutritive esenţiale (minerale, vitamine, aminoacizi esenţiali, acizi graşi etc), disponibile într-o formă naturală;

  2. un conţinut liber de compuşi toxici, alergenici sau antinutritivi (deşi, în practică, majoritatea alergiilor de natură alimentară sunt asociate cu alimentele de bază precum cerealele, nucile şi produsele lactate) şi
  3. stimularea şi promovarea stării de sănătate a organismului, ajutâdu-l pentru a se apăra împotriva bolilor şi factorilor de mediu.

În ţările în curs de dezvoltare, milioane de persoane au un regim alimentar inadecvat, cauzat deseori de alimente de bază cu un nivel scăzut de micronutrienţi (cum este orezul) sau care conţin agenţi antinutritivi (cum ar fi maniocul cianogenic). În ţările industrializate, consumatorii caută atât „convenabilitatea”, cât şi calitatea nutritivă bună a alimentelor pe care le consumă, deşi din ce în ce mai mulţi oameni consumă prea multe calorii, iar acest fapt duce la obezitate şi la alte probleme de sănătate. Tehnologia MG dispune de numeroase aplicaţii care pot ajuta la abordarea acestor aspecte; unele din ele sunt deja pe piaţă, în timp ce multe altele sunt încă în stadiul „demonstrativ”, cu rezultate încurajatoare.

Exemplele în acest sens includ:

  • Orezul auriu: Această tehnologie asigură un aport bogat de beta-caroten în bobul de orez – acest compus fiind un precursor al vitaminei A, a cărei deficienţă duce la probleme grave de sănătate în ţările sărace – inclusiv orbire, morbiditate şi mortalitate infantilă.
  • Biofortificarea: Acest procedeu abordează problema malnutriţiei prin creşterea concentraţiilor de minerale esenţiale, în special de fier şi de zinc, din porţiunile comestibile ale plantelor de cultură. Tehnologia MG poate fi folosită şi pentru eliminarea antinutrienţilor, cum ar fi acidul fitic, care are un efect de sechestrare a mineralelor şi le face indisponibile digestiei.
  • Uleiuri benefice sistemului cardiac: Soia a fost modificată genetic pentru a produce un ulei care conţine un raport crescut de acizi graşi monosaturaţi/polisaturaţi. Astfel, se evită nevoia hidrogenării uleiului înainte de utilizarea acestuia în alimentele procesate şi se depăşesc dezavantajele legate de sănătatea umană (creşterea colesterolului din sânge). Alţi hibrizi au fost modificaţi pentru a exprima niveluri mari de acizi graşi de tip omega-3, care în mod normal nu sunt disponibili în cantităţi semnificative decât în peştele gras sau suplimentele alimentare.
  • Creşterea conţinutului de aminoacizi esenţiali: Boabele de porumb au o deficienţă naturală în lizină – un aminoacid esenţial în furajarea animalelor. S-a folosit modificarea genetică pentru a corecta şi acest aspect. Această inovaţie este axată pe furaje, însă constituie o dovadă a faptului că reechilibrarea compuşilor alimentari cu aminoacizi esenţiali este un procedeu fezabil prin intermediul biotehnologiei.

Conservarea resurselor de apă

Agricultura consumă 70% din totalul rezervelor de apă dulce – o resursă regenerabilă, însă finită. Odinioară, deficienţele de apă erau arareori asociate cu clima nord-europeană. Şi totuşi, astăzi, în raportul Direcţiei Generale pentru Agricultură, intitulat „Adaptarea la modificările climatice: provocarea agriculturii şi zonelor rurale europene” sunt schiţate clar preocupările viitoare. Publicat în aprilie 2009, acest document precizează faptul că zonele cu profil problematic ridicat în ce priveşte resursele de apă sunt estimate să crească de la 19%, în prezent, la 35%, în 2070, fapt ce va atrage după sine „schimbări semnificative din punctul de vedere al calităţii şi disponibilităţii resurselor de apă” (http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=MEMO/09/145&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en). Aceasta, în contextul în care se precizează şi faptul că peste 80% din suprafaţa agricolă a Uniunii Europene este alimentată în momentul de faţă de precipitaţii.

Printre obiectivele-problemă ale dezvoltării durabile se află şi obţinerea unor recolte mai mari, în paralel cu utilizarea unor cantităţi mai mici de apă. Este vorba despre ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „eficienţa utilizării apei”1 (EUA); astfel, se fac cercetări intensive pentru a depista genele care controlează această caracteristică atât în speciile-model, cât şi în cele de cultură şi pentru a realiza o manipulare a acestor gene în vederea reducerii nevoii de apă. Deja, s-au obţinut unele succese, atât prin ameliorare convenţională, cât şi prin cea moleculară, bazată pe markeri, precum şi prin tehnologie ADN-r. Iată mai jos câteva exemple de aplicaţii MG aflate în lucru în momentul de faţă:

Eficienţa utilizării apei

  • Plantele îşi ţin sub control atât procesul de transpiraţie, cât şi absorbţia de dioxid de carbon din atmosferă, care are loc prin aceleaşi orificii de la nivelul frunzelor prin care are loc şi transpiraţia, numite stomate. Capacitatea de a dirija densitatea acestor stomate şi gradul lor de deschidere este esenţială pentru EUA, iar unele din genele-cheie implicate în acest proces au fost deja izolate şi manipulate pentru a creşte raportul de biomasă produs faţă de cantitatea de apă transpirată.

Menţinerea sub control a dioxidului de carbon

  • Fixarea dioxidului de carbon prin fotosinteză se face prin diferite căi, care au niveluri diferite de eficienţă a utilizării apei. Conversia culturilor mai puţin eficiente (de tip C3) în culturi mai eficiente (C4), prin modificarea tipologiei fotosintetice a acestora era considerată altădată imposibilă; însă astăzi, acest deziderat este urmărit în mod activ de către un consorţiu de cercetare în domeniul orezului, sub egida IRRI (Institutul Internaţional de Cercetare în Domeniul Orezului) din Filippine. Culturile de tip C4 prezintă avantajul suplimentar al unui potenţial ridicat al producţiei medii.

Protecţia apei freatice

  • Apa emanată din câmpuri în atmosferă este o combinaţie dintre apa rezultată în urma transpiraţiei plantelor şi a celei care se evaporă direct din sol. Este important să maximizăm primul tip şi să-l minimizăm pe al doilea, iar acest raport depinde de modul în care plantele „colonizează” solul prin sistemul lor radicular şi de gradul de acoperire al solului cu frunzele. Genele care dirijează dezvoltarea şi arhitectura rădăcinii şi a frunzelor sunt izolate şi testate pentru a li se determina modul de funcţionare, atât în plante-model, cât şi în plante de cultură, furnizând producţii medii crescute în paralel cu o pierdere limitată a apei din sol. Utilizarea actuală a culturilor rezistente la ierbicide, ca element esenţial al agriculturii fără arătură, ajută şi ea la reducerea pierderilor de apă din sol.

Reducerea eroziunii solului

Combaterea buruienilor este esenţială pentru a asigura productivitatea unei culturi. Prăşitul sau aratul mecanic vizează distrugerea buruienilor prin afectarea sistemului lor radicular şi îngroparea lor înainte de însămânţare; însă aratul prezintă dezavantaje. El expune solul fenomenului de eroziune şi duce la creşterea emisiilor de carbon în atmosferă, golindu-l de materia organică, ingredient important pentru protejarea şi menţinerea fertilităţii acestuia. Reducerea aratului este fezabilă numai atunci când există strategii alternative eficiente de combatere a buruienilor. Caracteristica MG a rezistenţei la ierbicide este una ideală pentru favorizarea aratului redus, fiind o strategie care economiseşte atât bani, cât şi forţă de muncă şi nu este agresivă cu mediul. Această tehnologie a fost adoptată de fermieri într-un ritm fără precedent, de la mijlocul anilor ’90. La soia, suprafaţa „no-till” (fără arătură) din S.U.A. aproape că s-a dublat în ultimul timp, iar în Argentina a înregistrat o creştere de 5 ori, hibrizii Roundup Ready® din această ţară fiind estimaţi a ocupa 95% din suprafaţa „no-till” cultivată cu soia. Pe lângă conservarea solului, agricultura de tip „no-till” scade consumul de combustibili fosili, ajutând fermierul să facă economii şi reduce impactul agriculturii intensive asupra mediului.

Protejarea biodiversităţii

Biodiversitatea este un termen care acoperă întreaga varietate a formelor de viaţă – fauna şi flora, inclusiv microbii – şi variază de la o regiune la alta. Amestecul de specii de pe un teren agricol diferă faţă de cel dintr-o zonă sălbatică şi poate fi mult influenţat de culturile însămânţate şi de modul în care sunt ele gestionate. Utilizarea culturilor MG este doar o altă variabilă printre multe altele şi nu se poate spune că între ele şi biodiversitatea de pe exploataţiile agricole există un raport simplu şi general valabil.

În încercarea de a analiza impactul culturilor rezistente la ierbicide asupra biodiversităţii într-un mediu controlat, o echipă de cercetători a efectuat o serie de studii în Marea Britanie, urmărind situaţia biodiversităţii din lanuri de porumb, culturi de sfeclă de zahăr şi de rapiţă, MG şi non-MG – inclusiv din zonele limitrofe ale parcelelor – pe o perioadă de mai mulţi ani. Concluzia principală a fost că în fiecare caz în parte, combinaţia dintre cultura MG şi mediul înconjurător este una specială, cu un comportament specific, iar organismele transgenice nu pot fi privite, global vorbind, ca având un efect de creştere sau descreştere a biodiversităţii din sistemele agricole studiate. Diferitele culturi (respectiv, diferenţa dintre o cultură – MG sau de alt tip – de rapiţă şi una de porumb sau de sfeclă) au avut ele însele cea mai mare influenţă asupra biodiversităţii.

Cu toate acestea, biotehnologia vegetală oferă ocazii de conservare a biodiversităţii. Astfel:

  • Unele culturi MG rezistă la atacurile insectelor dăunătoare, producând un insecticid natural, aşa-numita proteină Bt (care provine dintr-o bacterie din sol – ea însăşi folosită ca pesticid în agricultura ecologică). Avantajul faţă de aplicarea convenţională cu insecticide este că toxina Bt nu distruge decât insectele dăunătoare care se hrănesc cu planta şi nu are nici un impact asupra insectelor nevizate, din populaţia prezentă în câmpul respectiv. Prin contrast, tratamentul cu insecticide poate fi dăunător unor organisme nevizate.
  • Prin creşterea productivităţii de pe suprafeţele agricole existente, tehnologia MG reduce nevoia de extindere în zonele sălbatice sau limitrofe, păstrând, astfel, habitatele naturale.
  • Prin sprijinirea productivităţii culturilor şi combaterea inamicilor naturali ai plantelor de cultură, tehnologia MG poate ajuta şi la conservarea speciilor de cultură ameninţate. Acest lucru afost ilustrat de un caz de cultivare a unei specii de papaya, în Hawaii, care risca să dispară din cauza unui virus.

Materialele biologice provenite din produsele agricole

Plantele pot produce o gamă largă de materiale regenerabile, pornind de la procesul de bază, al fotosintezei, prin care formează zaharuri în urma absorbţiei dioxidului de carbon, folosind energia solară. Dat fiind faptul că ele constituie nişte alternative la materiile-prime derivate din combustibilii fosili, acest lucru le face deosebit de valoroase în contextul dezvoltării durabile şi a conceptului nou al „bioeconomiei”, în care procesele chimice vor fi din ce în ce mai mult înlocuite cu cele biologice.

Pentru exemplificare, menţionăm faptul că există plante care au fost modificate genetic pentru a produce materiale plastice precum polihidroxibutiratul, un poliester biodegradabil care poate fi un substitut pentru polipropilenă. Deşi acest lucru a fost o reuşită tehnologică atât în experimentările pe plante-model, cât şi pe plante de cultură (inclusiv pe specii ca muştarul, bumbacul şi porumbul), fezabilitatea economică a procedeului rămâne încă a fi elucidată. O altă metodă de obţinere a materialelor biologice din resurse vegetabile regenerabile este folosirea hidraţilor de carbon vegetali ca material de declanşare a fermentaţiei.

Utilizările industriale ale amidonului din cartof sunt exploatate de mult timp. Există exemple de hibrizi de cartofi care au fost modificaţi genetic pentru a produce cantităţi mai mari de material dorit, care sunt acum foarte aproape de momentul lansării pe piaţă.

Acidul polilactic biodegradabil este un polimer şi un tip de fibră care este produs deja cu costuri mici, la scară comercială, de mai mulţi ani. Pe baza unei surse de carbon fermentabil, se poate produce o diversitate enormă de materiale utile, iar aici este punctul sinergic dintre biotehnologia verde (vegetală) şi cea albă (industrială).

Biotehnologia vegetală poate fi folosită şi pentru adaptarea structurii hidraţilor de carbon vegetali, pentru a le modifica proprietăţile fizico-chimice şi a facilita procesarea industrială. De exemplu, au fost puşi la punct nişte hibrizi de cartof cu conţinut ridicat de amilopectină, care produc un tip de amidon ideal pentru procesarea industrială. Celuloza este cel mai abundent tip de polimer vegetal, cantităţi mari fiind folosite în fabricarea hârtiei. Modificarea genetică a speciilor de plop este folosită pentru diminuarea poluării cauzate de extracţia pulpei lemnoase, prin reducerea nivelului de lignină, un polimer fenolic care leagă puternic cu celuloza şi care necesită o procesare chimică agresivă pentru a fi îndepărtat.

Obţinerea produselor farmaceutice şi a vaccinurilor

Plantele sunt folosite ca surse de produse farmaceutice de mii de ani, însă biotehnologia modernă deschide o nouă epocă a exploatării plantelor în scopul prevenirii şi vindecării maladiilor. Producţia de proteine terapeutice şi vaccinuri din plante prezintă două avantaje principale:

  • eficienţa plantelor ca „fabrici de proteine” faţă de culturile microbiene sau pe bază de celule animale, deşi eficienţa economică globală a acestui proces trebuie evaluată de la caz la caz;
  • siguranţa produselor – dat fiind faptul că sunt produse farmaceutice derivate din plante, ele nu conţin agenţii infecţioşi care ar putea contamina medicamentele atunci când sunt extraşi din culturile de celule umane sau animale.

În momentul de faţă există trei tipuri de aplicaţii:

  • proteine terapeutice care conţin hemoglobine, anticoagulanţi, enzime (de ex. lipaze sau glucocerebrozidaze-B), hormoni de peptide (de ex. insulina sau somatropina), peptide antivirale sau antibacteriene (interferoni sau lactoferine);
  • anticorpi (de ex. împotriva unui agent bacterian care determină apariţia cariilor, Streptococcus mutans);
  • vaccinuri (de ex. împotriva hepatitei B sau a bacteriilor intestinale care provoacă diareea infantilă, o cauză obişnuită a mortalităţii infantile din ţările în curs de dezvoltare).

Un proiect deosebit de ambiţios este cel care vizează combaterea maladiilor răspândite în zona tropicelor, cum ar fi hepatita B, prin crearea unor vaccinuri comestibile, care nu necesită depozitarea la rece. Bananele constituie una din culturile alimentare principale care sunt avute în vedere ca vehicul al acestei strategii inovatoare de vaccinare orală. Eficacitatea vaccinurilor comestibile incorporate în banane sau cartofi este acum demonstrată, iar următoarea provocare va fi aceea de a lansa aceste produse noi, pe piaţă. Aspectele practice care trebuie abordate privesc segregarea eficientă faţă de omologii lor clasici, aplicarea unor reguli clare de trasabilitate şi informarea corespunzătoare a pacienţilor.

Combustibili biologici derivaţi din produsele agricole

Combustibilii biologici sunt produşi alternativi proveniţi din plante, care pot înlocui combustibilii fosili; în prezent, ei sunt reprezentaţi mai ales de bioetanol şi de biodiesel. Bioetanolul, folosit astăzi în combinaţie cu petrolul, este produs prin fermentarea zaharurilor vegetale (având deseori amidonul ca material de pornire), iar biodieselul este obţinut prin esterificarea uleiului provenit din culturi precum rapiţa, palmierul sau soia. Consumul mondial de energie este estimat să crească cu 25% până în 2025, o mare parte din această efervescenţă a cererii fiind determinată de ţările în curs de dezvoltare. Uniunea Europeană a avut o ţintă de 6% combustibili din biomasă în consumul ei total de combustibili de până în 2010. Acest obiectiv are nevoie de angajamente politice puternice, de stimulente economice şi de depunerea unor eforturi multidisciplinare pentru a pune în practică acest scenariu. Cu toate acestea, unele preocupări legate de sustenabilitatea unora din sursele actuale de biocombustibili ţin pe loc progresul din acest domeniu.

Biotehnologia vegetală va fi un mijloc important de creare a unor culturi energetice cu producţii mari, care va permite transformarea economică a biomasei acestora în biocombustibili. Generaţia actuală de biocombustibili este în concurenţă cu producţia de alimente, însă utilizarea viitoare a biomasei şi culturile cu profil energetic specializat vor asigura o ofertă mai durabilă şi în acest sector. Producţiile medii ridicate pot fi obţinute prin optimizarea arhitecturii plantei (captarea optimă a luminii), prin prelungirea duratei de viaţă a frunzelor de fotosinteză, prin dirijarea ciclului vegetal (întârzierea sau suprimarea înfloririi, care constituie un proces cu consum energetic ridicat) şi prin evitarea pierderilor determinate de atacurile agenţilor patogeni şi de bolile de după recoltare. De asemenea, culturile energetice ar trebui să aibă proprietăţi compoziţionale adecvate (conţinutul de zahăr şi de ulei), iar materiile-prime pe care le furnizează ar trebui să fie uşor accesibile pentru procesarea industrială (fracţionare uşoară a ligninei şi a celulozei, de exemplu). La fiecare din aceste niveluri, tehnologiile de transfer genic (combinate cu alte tehnici deameliorare) se pot dovedi foarte eficace. Selectarea culturilor noi, anuale sau perene, specializate în furnizarea energiei regenerabile va necesita o identificare rapidă a genelor şi o serie de strategii de recombinare, cu ajutorul biotehnologiei.

Diminuarea creşterii procentului de CO2 din atmosferă şi încălzirii globale

Agricultura contribuie semnificativ la emiterea gazelor de seră în atmosferă, inclusiv a dioxidului de carbon, metanului şi oxidului azotos. Pe de altă parte, dioxidul de carbon este sechestrat în biomasa vegetală, iar durata de viaţă şi viteza de descompunere a materiei organice influenţează echilibrul de carbon dintre ecosistemele terestre şi atmosferă. Din cauza nevoii presante de a reduce emisiile de gaze de seră şi a atenua fenomenul încălzirii globale, ar putea fi necesare unele schimbări ale practicilor agricole. După mai mult de zece ani de cultivare a plantelor MG, se pot trage concluzii referitoare la efectele acestui tip de agricultură asupra emisiilor de gaze de seră şi sechestrării dioxidului de carbon. Astfel:

  • Prin facilitarea sistemelor fără arătură şi a celor cu arătură de conservare, tehnologia GM reduce nevoia utilizării tractoarelor şi consumul de combustibili. Datorită eficacităţii combaterii buruienilor de după răsărire, devenită posibilă cu ajutorul tehnologiei care conferă plantelor rezistenţă la ierbicide, un număr semnificativ de fermieri au început să practice astfel de sisteme de administrare a propriilor culturi.

  • Tehnologia GM contribuie la sechestrarea unui nivel mai mare de carbon în biomasa plantelor, dat fiind faptul că aratul de conservare are ca rezultat o remanenţă mai mare a materiei organice în sol. Acest sistem de cultură reduce totodată emisiile de alte gaze de seră, cum ar fi oxidul azotos – a cărui eliberare în atmosferă este un efect secundar al fertilizării cu azot – , deoarece sistemele care pratică aratul de conservare permit utilizarea unor cantităţi mai mici de îngrăşăminte.
  • În 2007, cantitatea de dioxid de carbon care nu a mai fost eliberată în atmosferă în urma reducerii utilizării combustibililor a echivalat cu scoaterea din circulaţie a aproape 0,5 milioane de maşini, timp de un an, iar plusurile de sechestrare a carbonului în sol au echivalat cu scoaterea din circulaţie a aproape 5,8 milioane de maşini. În total, această cifră a reprezentat circa 17% din totalul automobilelor înregistrate în Marea Britanie. Pe măsură ce din ce în ce mai mulţi fermieri recurg la culturile GM, reducerea emisiilor de gaze de seră va continua şi ea.

1 Abr. engl. WUE („water use efficiency”)

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *