Home
Despre deficitul de proteine al UE și sustenabilitatea producției

Săptămâna trecută, Ministerul Agriculturii a gazduit un atelier tematic organizat pe parcursul a trei zile (11-13 iunie), punct fix din “foaia de parcurs” stabilită de Comisia Europeană (DG AGRI) către stabilirea unui “Plan pentru proteine al UE”. Proiectul acestuia urmează să fie prezentat la o conferință la nivel înalt privind producția de proteină vegetală în UE, care se va desfășura la Viena în 22 noiembrie, sub președinția austriacă. Vineri 15 iunie, Asociația Fabricanților de Furaje Combinate din România ANFNC (membră a federației europene FEFAC) și-a ținut adunarea generală anuală ce a avut pe afiș “Nutriția animală si industria furajelor la o nouă răscruce”, titlu ce exprimă îngrijorarea sectorului pentru găsirea de soluții sustenabile pentru zootehnia blocului comunitar.
Coincidență sau nu, organizarea celor două evenimente care au avut același leitmotiv arată că Uniunea este tot mai procupată de a-și reduce dependența de importurile de proteaginoase pentru a-și hrăni animalele. De altfel, la Congresul FEFAC de la Cordoba din iunie 2017, Comisarul european pentru agricultură, Phil Hogan, a promis pași semnificativi în demersul pentru formularea unei strategii consacrate producției interne de proteine, făcând referire la deficitul Europei și recunoscând că trebuie intensificate eforturile de a încuraja culturile de proteaginoase.
În prima jumătate a anului 2018, Comisia a lansat o consultare a părților interesate, cu scopul de a identifica inițiative privind sprijinirea acestor culturilor la nivelul UE, dar și al Statelor Membre sau chiar al regiunilor. În mod special sunt vizate țările care promovează activ pretențiile autarhice ale UE sau cele cu condiții climatice favorabile, cum ar fi Austria, Bulgaria, Danemarca, Franța, Germania, Polonia, România și Ungaria. În paralel, au loc consultări bilaterale cu actori relevanți precum federațiile din agro-industrie: Copa-Cogeca, FEFAC și Fediol. Totodată s-a propus organizarea a patru ateliere tematice, pentru stimularea dezbaterilor pe teme precum cercetarea și inovarea, provocările agronomice și beneficiile ecologice ale culturilor proteice, potențialul pieței și valorificarea producției. Două dintre acestea s-au consumat deja: unul la Bruxelles și altul la București, iar în 11 iulie, la Chalon-sur-Saône, urmează cel de-al treilea, consacrat lanțurilor de aprovizionare pentru culturile proteice din UE. Ultimul workshop se anunță pentru jumătatea lunii septembrie și se va ține în Olanda, iar rezultatele consolidate ale dezbaterilor vor fi prezentate la Conferința de la Viena din noiembrie. În tandem cu aceste întâlniri organizate de Comisie, este anunțat un studiu independent ce are ca obiect evaluarea potențialului pieței proteinelor vegetale din UE pe diferite segmente, care ar urma să compare și competitivitatea producției UE de proteina vegetală față de importuri.
De fapt, creșterea producției de proteină vegetală pare să fi ajuns o adevărată obsesie în UE. Chiar in momentul in care scriu (20 iun., n.r.) acestea se desfășoară în Germania al cincilea congres al Inițiativei Donau Soja, unde s-a pledat pe toate vocile pentru creșterea sprijinului financiar destinat acestei culturi. FEFAC, în colaborare cu Reprezentanța la Bruxelles a industriei furajelor din Franța, EuroFac, organizează în 20-21 iunie reuniunea sa anuală la Lyon, în cadrul căreia DG AGRI va prezenta “Planul UE privind proteinele în cadrul PAC după 2020 – cum reconciliem competitivitatea producției de furaje și zootehnice din UE cu cerințele societății privind schimbările climatice și protecția mediului “.
“Deficitul de proteine” al UE este, așadar, din nou pe agenda politică. Dar știm, oare, încotro ne îndreptăm și care este prețul mult-doritei autosuficiențe? M-a frapat la dezbaterile de săptămâna trecută că oficialii Comisiei Europene la seminarul gazduit de Ministerul Agriculturii au fost în vădită dificultate când au trebuit să răspundă la o întrebare simplă: dacă 95% (adică cca 35 milioane tone) din importurile de soia boabe și șrot ale UE provin din import, cât dintre acestea își propune UE să substituie prin creșterea producției în strategia pe care o elaborează și ce resurse urmează să aloce? Nu a fost avansată nicio cifră, reprezentanta Bruxellesului mulțumindu-se să spună că substituția va depinde de fiecare stat membru în parte, de ceea ce-și propune. S-a vorbit repetat și depre soia modificată genetic, fermierii români oftând de nedreptatea că nu o mai pot cultiva, deși ceea ce importă UE este aproape integral soia MG – iar numeroșii activiști europeni care au însoțit oficialii Comisiei repetând apăsat că UE poate să uite de cultivare și că, oricum, produsul nu ar fi, pasămite, pe gustul consumatorilor europeni. Oare chiar să-i fi consultat cineva în mod onest, sau este un adevăr proclamat la adăpostul sintagmei “după cum se știe…”? Li s-o fi spus, oare, corect și răspicat că cvasi-totalitatea soiei care intră în furajarea șeptelului european provine din țări precum Brazilia, Argentina, Paraguay și SUA, în care tehnologia transgenică este adoptată în proporție de peste 95%? Și că UE importă în fiecare an o cantitate de soia echivalentă cu greutatea corporală a întregii sale populații? Iar acest lucru se întâmplă de peste două decenii, de când tehnologia OMG a primit undă verde din partea forurilor științifice?
Cât de realiste sunt, la urma-urmei, ambițiile UE legate de producția de proteină vegetală? În contextul expansiunii demografice la nivel global și al creșterii consumului de carne pe cap de locuitor, există o cerere tot mai mare de proteine pe piața mondială. Nu este de mirare preocuparea UE pentru a identifica noi surse. În prezent, politica agricolă comună (PAC) oferă sprijin voluntar cuplat și plăți în cadrul schemei de înverzire pentru a stimula culturile de proteaginoase în Europa. Noua PAC va fi, probabil, încă mai ambițioasă în promovarea culturilor de proteaginoase. Producția internă de soia, de rapiță și de floarea-soarelui, precum și de mazăre și de alte leguminoase este pe un trend ascendent, dar crește de la un nivel foarte scăzut. Aceasta nu poate, în viitorul apropiat, să compenseze decât în măsură redusă dependența UE de importuri. Cazul României, una dintre țările UE cu condițiile cele mai favorabile pentru soia, este deosebit de interesant.
Din 1999 până în 2006, România a cultivat soia MG tolerantă la erbicid. În 2006, din cele 200 000 ha de soia, cca 70% erau cu varietăți modificate genetic. După interzicerea tehnologiei ca urmare a intrării țării în UE, suprafața cu această cultură a scăzut cu cca 70% față de nivelul din 2006. Pierderile anuale ale țării generate de interdicția de a cultiva soia MG au fost estimate la cel puțin 500 milioane de euro, luându-se în calcul efectul de antrenare de-a lungul filierei produsului.
După 2015, odată cu introducerea sprijinului cuplat, suprafața alocată soiei a reînceput să crească rapid, ajungând la 165 000 ha în 2017 (Figura 1). Efortul bugetar doar pentru acest tip de subvenție a depășit 30 milioane EUR anual (traducându-se, în 2017, în aprox. 192 EUR/ha).
Cu toate acestea, România continuă să importe masiv boabe și șrot de soia, în proporție de 80% din Brazilia și Argentina, în condițiile în care cea mai mare parte din producția țării aprovizionează piețele din Federația Rusă, Italia, Ungaria, Serbia, Germania si Austria. La nivelul anului 2017, țara noastră a importat, pentru consumul intern, 527 000 tone șrot și 134 000 tone boabe (Figura 2) și a exportat 135 000 și 274 000 tone din, respectiv, aceleași produse. Simplificând, prin politica sa legată de biotehnologiile agricole, UE a încurajat România să mențină mult mai scump în cultură o plantă care, înainte de aderare, se autosusținea și a cărei suprafață se extindea în mod natural.
Dacă PAC este mereu transformată în numele unor etern reformulate veleități de a fi tot mai smart and resilient, poate că merită să se gândească oficialii de la Bruxelles și la sustenabilitatea economică a instrumentelor pe care le propun. Și, eventual, să prezinte consumatorilor și nota de plată.

Figura 1. Cultura soiei în România, 2006-2017

Figura 2. Importurile de soia ale României, mii tone

Related Post